Oameni de seama ai comunei Ponoarele

Oamenii din satele comunei au practicat dintotdeauna şi mai practică încă tot felul de meşteşuguri. Având la îndemână piatra de calcar şi lemnul, din timpurile vechi s-au ocupat cu vărăritul, îndeosebi în satele Ceptureni, Cracul Muntelui, Băluţa, Răiculeşti, Gărdăneasa.
Printre vărnicerii mai pricepuţi se numără: Ion Maimuţ, Grigore Corobaie, Ion Pătraşcu, Vasile Ploscaru, Nicolae Buican, Nebunu Dumitru şi alţii. Există mai multe locuri în comună care poartă şi azi denumirea „La varniţă”.
De o atenţie deosebită s-a bucurat prelucrarea lemnului favorizând meşteşuguri ca: dulgheria, morăritul, dogăria.
Până în zilele noastre, oamenii din satele sărace, cum este satul Delureni, formează echipe de dulgheri şi lucrează în satele vecine acoperişuri de case, grajduri ori case din lemn.
Cea mai veche casă din comună este casa lui Nicolae Tihoi, aflată în cătunul Tihoi, care aparţine acum de satul Ponoare.
Altă casă veche se află la Cracul Muntelui şi a aparţinut lui Ion Dumitrescu. Casa a fost acoperită cu şindrilă şi are o prispă cu trei încăperi: camera bună, bucătăria şi camera de locuit.
Majoritatea locuitorilor au păstrat, pe lângă case, ca o construcţie specifică, din lemn, aşa-numita bucătărie de vară, de unde nu lipsesc pirostiile, zălarul, ţestul şi vatra ţărănească.
Cele mai interesante construcţii din lemn  de stejar ori de fag erau morile aflate pe firul celor câteva ape: la Gheorgheşti, Şipot, Valea Ursului şi Ponoare.
Cele mai multe se aflau aici pe râul care vine chiar de sub Steiul Ponorii. În secolul trecut existau 8 mori colective, grupate pe sate şi moşi la care oamenii aveau rândul bine stabilit. 
Acum, pe acest râu, care se numeşte Valea Morilor, mai există o singură moară cu acoperişul de şindrilă ciuruit, aflată într-o stare de degradare avansată şi care trebuie restaurată urgent.
Meşteri renumiţi în prelucrarea lemnului au fost mai cu seamă în satele: Băluţa, Cracul Muntelui, Gărdăneasa şi Brânzeni.
Până nu de mult a trăit la Băluţa un priceput meseriaş care se ocupa cu dogăria, rotăria, dulgheria şi fierăria pe nume Ionică Delurinţu. Tot aici mai trăieşte şi lucrează încă putini, butoaie, fucii şi leagăne de purtat la spate copiii, meşterul Dumitru Tudorescu.
Asemenea leagăne, în care femeile îşi poartă copilul la vite ori la muncă, mai face şi Doandeşi Gheorghe din Proiteşti. El se ocupă şi cu încrustarea bastoanelor şi a beţelor din lemn de corn cu romburi, motive florale ori ondulate (şărămpoaie) care dau acestora un farmec aparte.
La Cracul Muntelui s-a păstrat până în zilele noastre meşteşugul confecţionării şeilor din lemn de nuc ori de cireş, meşteşug pe care încă îl mai practică Ticuşi Pantelie.
Şeile au fost mai căutate înainte vreme când erau mai mulţi cai şi oamenii veneau călare chiar la târgul săptămânal de la Baia de Aramă cu desagii agăţaţi de o parte şi de alta.
Fierăria se mai practică în câteva sate ale comunei: la Băluţa - Delurinţu Nelu, la Proiteşti - Delurinţu Pantelie. Cei mai renumiţi fierari însă, sunt cei din familia Colţea (Gică, Mihai şi Georgică) din satul Gheorgheşti care reprezintă şi cea mai cunoscută familie de lăutari.
Pe cale de dispariţie sunt meşteşugurile: cojocăritul practicat doar de  Crăciunescu Pantelie din Ceptureni şi plăpumăria pe care o practică Pârvan Pantelie din Ponoarele, iar spătăritul, care avusese o tradiţie în satul Cracul Muntelui, aproape a dispărut fiind practicat doar de Ion Stoicu.
Un meşteşug străvechi, practicat de femei a fost ţesutul.
Lângă războiul de ţesut creşteau copiii şi meseria se transmitea cu uşurinţă de la mamă la fiică. La război se lucrau macaturile, foile de scoarţă, trăiştile, opregele şi mai târziu obiectele de artizanat.
Acum anevoie am găsit trei femei în toată comuna care au mai montat războiul de ţesut. Femeile din satele comunei erau renumite nu numai în ţesut, ci şi în cusutul costumelor populare. Era obiceiul ca de Paşte fetele şi nevestele să îmbrace costume noi cu modele deosebite. Numai aşa se poate explica varietatea şi coloritul viu pe care le admiră şi un savant cufundat în negurile istoriei de talia lui Nicolae Iorga:
„Ce e mai frumos decât ce a dat  vechea artă; decât ochiul de natură aşa de impunător totuşi e portul sătenilor muntelui. Văzut în oraş chiar sau în alaiul coborâtor de către Tismana ori lângă izvoarele ce se joacă pe pietre în Valea Găinii, el dă, în neasemănata varietate a florilor şi liniilor de pe oprege, în nesfârşitele variante ale râurilor de la gât, de la mâneci, de pe piept, o privelişte neuitată” 1 .
Majoritatea femeilor din satele comunei lucrau până la Revoluţie la cele două cooperative meşteşugăreşti de la Baia de Aramă şi Tismana. Acum mai lucrează la cooperativa din Tismana doar 18 femei din întreaga comună.    Scoarţele, macaturile, covoarele şi costumele se mai păstrează în casele de la ţară. Un ingenios colecţionar, cunoscător al valorilor autentice ale artei noastre populare, Nelu Dumitraşcu, deţine o colecţie impresionantă de peste 100  asemenea costume, adevărate opere de artă şi patru albume cu modele de cusături.

Cateva dintre neamurile de seama din comuna